Din „apologia” comunismului
Pe apa sâmbetei ( un nou fragment din romanul cu același nume, ,,Pe apa sâmbetei”, , Editura Horion, Craiova, 1998, nr. pagini: 163) Notă: Volumul Pe apa sâmbetei, împreună cu volumul Blesteme, au fost scrise înainte de 1989. Conținutul cărților și vremurile au făcut posibilă publicarea lor doar după acest an, 1989. Lătrătorii la stele și suflătorii în dudă, la care aș adăuga pe cei ce vor ca instituțiile statului să fie un fel de găști de tip mafiot, OMERTA`, îi rog să se abțină! Nu fac parte din niciun grup obscur și nu aprțin nimănui. La mine, totul e la vedere. Mulțumesc! „Trecuse mai bine de o lună de când Cercelaru şi mai marii lui îşi începuseră trebuşoara, dar de colec¬tivizat nu colectivizaseră încă tot satul. Miliţienii alergau zi şi noapte. Casele erau însă ca şi pustii, nu le răspundea unul. Rar se mai întâmpla să mai fie prinsă câte o babă, să o ia pe sus şi să o aducă la primărie. Acolo, nu mai avea scăpare. Se întorcea fie bătută, fie mânjită-n vârful nasului şi înscrisă la colectiv. A doua zi, miliţienii îi goleau curtea. Soarele şi un vânt călduţ dinspre miazăzi topi-seră zăpada. În sălciile de pe malul apei, pleznise mugurul. Colţul ierbii şi grâul semănat din toamnă, schimbaseră negrul pământului în verde crud. „Al cui o fi, cine l-o culege şi încotro va apuca, Dumnezeu ştie ?!“ – se mâhneau, cu lacrimi în ochi, oamenii. Durerea încolţise şi ea la tot pasul. Nimeni nu mai avea tragere de inimă. Spătaru, fierarul satului, privea şi el cu amărăciune în toate părţile. „Până anul trecut nu mai pridideam cu ascu-ţitul şi bătutul fiarelor de plug. Acum…“ – se îngrijorase el. – Stai, după cum văd ?! Nu îţi merg deloc tre-burile ?! – l-a întrebat Brichiseală într-o zi când se afla pe drum, fără să aibă vreo treabă anume. – Stau şi-o să-mi stea norocul ! Ce au de gând ăştia cu noi… nu ştiu. Dacă ne-ar lăsa-n pace să ne vedem de ale noastre ! – Lasă, că e bine ! deocamdată am ceva strân-sură în pătul. Numai de nu mi s-ar îngărgăriţa ! În rest, ce-mi pasă ?! Câte griji aveam anul trecut în vremea asta ? Ba cu aratul, ba cu semănatul, ba să plivesc neghina şi pălămidele din grâu. Acum, um-blu ca Vodă prin lobodă, cu capul gol. Aştept. – Ce aşteptaţi, taică ? Să plouă cu bucate ? – Nu, mă… ! Aştept moartea. A dat a mea cu bobii… – Ei, şi ? – A zis că mai e un bob zăbavă. Asta înseamnă o săptămână, o lună, poate un an şi se-alege praful şi pulberea. Peste tot o apă şi un pământ. Care moare să-i fie ţărâna uşoară, care nu, vai şi amar de capul lui ! Iadul s-a mutat aici, pe pământ ! – Mă, nene, crezi că Dumnezeu doarme, sau a băut ţuică şi acum e beat ? Eu zic că nu. Are el grijă ! – O avea, dar, deocamdată, nu vezi ?! Îşi fac diavolii mendrele cu noi. Pe tine te-au înscris ? – Până acum nu, dar ce să înscrie ? Pământ nu am, vite nu, şi de unde-aş avea ? Patru buradei îţi mănâncă şi urechile. Bojdeuca s-a lăsat pe o parte. Dacă nu o să i pun nişte propte în căpriori, până la toamnă cade. – Nu mai e mult ! Se duce dracului de râpă tot ! O să vezi ! De ce îi era frică lui Spătaru, nu a scăpat. A doua zi, a venit miliţianul şi l-a luat. – Hai ! – Unde, dom’ miliţian ? – La primărie să te înscrii, nenorocitule ! Nu rămâi tocmai tu aşa, că eşti mai cu moţ. – Uite-acum ! Numai stai să-mi iau averea cu mine. În câteva clipe, Spătaru era cu copiii după el. Toţi, desculţi, în cămăşuţe jerpelite şi înnegriţi până în albul ochilor de tăciunii de la foale. Nu apucaseră să intre pe uşă la primărie, şi Cercelaru a strâmbat din nas. – Cu ăştia ce e, bă ? Ori crezi că aici e po-mană ?! – Aoleo, dom’ primar, păi se poate să-mi las eu copilaşii pe drumuri ? Îi înscriu şi pe ei. Poate le aţi da ceva de mâncare. De când cei din sat nu mai ară pământul, nici eu nu mai am de lucru. – Pandele, e de-ai noştri, înscrie-l ! – a ordonat şeful. După Spătaru, lăutarii din Gura Lupei au sim¬ţit că le vine curând şi lor rândul. – Ce ne facem, vere ? Îmi cânţi tu mie şi eu ţie, să ne treacă de urât ?! Pân-acum mai o sârbuliţă, mai o bătută pe loc, la un pahar, – scotea rumânul paraua. Trăia şi ţiganul bine ! – s-au văietat, între ei, pe drum, spre primărie. Când au intrat, Pandele, i-a luat în focuri. – Bă, vă-nscrieţi, ori… la Bug cu voi ?! V-aţi dat dracu ! Ţiganii au pus degetul. La întoarcere spre casă, Ţârei s-a gândit o bucată bună de drum la cei de la primărie. Îi intrase la inimă şeful pe care îl asemăna cu unul „Culae Patraulea“, neam cu el de prin Romanaţi. „Mă, şi de-o fi el ? Să-mi facă el mie una ca asta ?“ Primăria devenise locul ocolit de oameni. Săte-nii se temeau de ea ca de cazanul iadului. Toţi o înjurau şi o blestemau. Cât despre cei de acolo, nu trebuia să-şi amintească bine careva, că îşi şi făceau cruce, scuipau în sân, aprindeau lumânări, sau arun¬cau tămâie în foc. Dacă trebuia să meargă vreunul din Trântorul, în partea cealaltă a satului, o tăia pe vale sau ocolea peste dealuri. Numai prin faţa primăriei nu voia să treacă, chiar dacă se înscrisese sau nu în colectiv. Colhozul, între timp, se încherbase. În Gura Văii, la Ţiganu, se strânseseră de-a valma, pluguri, grape şi unelte luate cu forţa din curţile oamenilor. Lângă ele, în câteva oboruri improvizate, erau ţinute animalele adunate tot din sat. Amărâte, săra-cele, puseseră coarnele-n pământ. Bucuria din sufletele celor mulţi devenise o amintire. Numai Cercelaru şi mai marii lui dădu-seră de trai. Chefurile lor se ţineau noapte de noapte, până în zori, când alţii, neînscrişi, le încă-peau în mâini. Un ordin însă a schimbat lucrurile. Rublea, Pandele şi mai ales şeful lor erau chemaţi la datorie, în altă parte. Ţara era mare, iar ei se numărau prin¬tre cei ce aveau experienţă şi puneau suflet în tot ce făceau. Primarul a avut grijă ca ei să nu plece ca din târgul spart. Le-a pus în dubă câteva damigene cu vin, câţiva mieluşei, ouă, pâine. „Oameni, domnule, sunt şi ei !“ Şeful şi-a luat rămas bun de la jandarmi şi mai marele satului, nu înainte de a întări dispoziţiile ce le dăduse. – Deci, tovule, bagă bine la cap ! Îţi rămâne o sarcină importantă ! Să se înscrie toţi în colectiv ! Dacă rămâne cumva unul, schimbăm placa. Stricăm prietenia. Ai înţeles ? – Înţeles, şefule ! – Până şi ăl de intră în groapă să fie înscris ! Înţeles ?! – Înţeles, tovarăşe şef ! – le-a răspuns Cerce-laru. Întors în primărie, el şi-a reluat „funcţia“. A oftat mai întâi, uşurat. A gândit apoi că importanţa lui pentru sat crescuse. În sine, se bucura de încre¬derea pe care i o acordaseră mai marii lui. Scârbit totuşi de el însuşi, a ordonat jandarmilor somn cu veghe câteva zile. Prima care a văzut când plecase maşina cu „tovarăşii“ fusese femeia lui Ion al lui Fleaşcă. S a uitat lung până s-a convins că dusă este, apoi a dat fuga la vecina din spatele casei. – Ioană ! – Ăi ? – Ia ieşi, fată, să-ţi spun o vorbă, că… – … – Fă, plecară ăia ! – Plecară ? – Plecară ! – Ducă-se-nvârtindu-se ! Ai iaca-cui să fie ! – Mărie ! – a strigat Ioana peste gard la Banţa. – Au ? – Fată, plecară ! – Cine ? – Ăia, lua-le-ar Dumnezeu ochii, cum ne au luat ei pământul ! – Ducă-se, arză-i-ar focul să-i arză ! – Leliţă ! – a strigat Măria. – Ce ţi-e, femeie, arde ? – Arde, că scăparăm ! – Scăparăm ? De cine ? – De blestemaţii ăia. – Aaa…, bată-i-ar ciuma să-i bată ! Ducă se n- vârtindu-se ! – Liţă ! Bă, Tache ! Ăsta a surzit definitiv. Liţă, fire-al focului cu urechile tale ! – Ce-ai, hârba dracului, turbaşi ? – Bă, plecară ăia ! Se duseră ! – Ducă-se unde s-a dus mama ! Să vină când i oi chema eu ! – Făsui ! Auzişi, mă, că scăparăm de ăia !? – Scăparăm pe dracu ! – Dacă îţi spun ! – De scăpat vom scăpa noi, dar cine ştie când ! – Treaba ta, crezi ce vrei ! „O fi vreuna !“ – s-a gândit Făsui, apoi s a îm-brăcat şi a dat fuga la Ciocea. A strigat. La poartă a ieşit Ioana, nevastă-sa. – E, ce e, mă băiete ? – Al tău unde e ? – Uite…, e dus. – Dar vine ? – Vine, că nu e dus pe lumea ailaltă ! – Auzi, îţi spun ţie, că mă grăbesc. Îmi zise Tache că au plecat spurcaţii ăia cu colectivul. S-au dus ! Ducă-se unde şi-a dus mutul iapa ! – Mă, tu spui drept ? – Drept ! – i-a răspuns Făsui şi a plecat. Au auzit : Bebe, Florea, Băcanu, Boderică, Stan, Boade, Vărzaru şi Ciulu, că tot era între ei. – Strigă, mă, şi la Cioacă ! Să afle şi el, dă l dracu, să nu mai stea cu puşca în mână ! A strigat Boade, dar în zadar. A mai strigat o dată, de două ori, apoi s-a întors către ceilalţi : – Măi, fraţilor, ăsta e ţeapăn ! Nu mişcă, nu răspunde ! S-au repezit în curte. Cioacă parcă dormea. Dormea însă somnul de veci. Nu-l mai interesa de cei din jur. – A murit, săracul, la datorie ! Cu puşca în mână ! – Când vine moartea… – De asta mă gândesc ! Dar de ce vor unii răul altora ? Cui foloseşte ?! – Vorba lungă, sărăcia omului ! Hai să-l punem în pat ! Mâine, poimâine, să-l îngropăm. – Noi ?! – Păi cine, mă ? Chemăm pe ăia ? Câţiva oameni l-au ridicat. Alţii au chemat femeile. Au scăldat mortul, l-au primenit şi au trimis vorbă preotului. Boderică s-a apucat să-i cioplească dintr un trunchi de stejar, crucea. Boade a coborât de pe streaşină casei patru scânduri. S-a gândit să-i facă el tronul. „O fi şi asta o pomană pe lumea cealaltă“ – şi a zis în sine. Stan şi Băcanu se gândeau însă la câmp. – Băcane, până poimâine, când îl ducem la cimitir, arăm o postată bună ! Cu plugurile în câmp, au ieşit Florea, Ciocea, Tingirică, toţi care nu se înscriseseră în colectiv. Au arat cu felinarul în mână până târziu. Arau şi nu se mai săturau de arat. Bucuria a durat doar cât a fost noaptea de lungă. Vestea că ieşiseră cu plugul la câmp, ajunsese la urechile lui Cercelaru şi ale jandarmilor lui. – Deci, Cioacă a murit şi ei au ieşit la semănat ! Cu de la cine voie, mă ? Am dat eu ordin ? Ei, lasă, că îi strâng mâine pe toţi ! De la cimitir îi iau pe nepusă masă ! – a urlat Cercelaru de unul singur, în cancelaria primăriei. – Jandarm ! – a strigat către cel ce îi păzea uşa. – Ordin, tovule ! – Băieţi, mâine pe ei ! Până nu îi facem tot o apă şi-un pământ, nu se liniştesc ! – Să îi strângem de-acum ! Mâine mai vine popa, mai bocesc babele, ştii cum e ! Ne află lumea. – Fie cum spui ! Cioacă s-a dus. De el mi era mie frică. Aveţi grijă ! Ceilalţi, să nu scape unul ! Jandarmii s-au strâns. Ca o haită de lupi au por¬nit spre mahalaua Seculeştilor. Pe Tingirică, Cîocea, Crăcea şi Ciulu i-au luat printre primii. Stan şi Băcanu au apucat să fugă. Florea, Boade şi ceilalţi au îngroşat însă rândurile celor dintâi. Câteva ceasuri, Cioacă a rămas singur. Lumânările puse într-un sfeşnic s-au stins. Norocul lui avea să i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumânare în mână. Din dosul ulucilor, îl priveau cu ochi speriaţi, femeile. „Doamne, ăsta nu e om să-l laşi să pună în mână lumânarea mortului !“ – îşi ziceau toţi, fără a îndrăzni să-i iese în cale. Cercelaru a intrat. S-a uitat în jur. A scos repede hârtia lui Cioacă de înscriere în colectiv, i-a înmuiat degetul în cerneală, apoi i l-a apăsat pe ea. A aprins după aceea lumânările în sfeşnic. S-a mai uitat cu frică într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar fi luat mor¬tul după el, apoi a plecat. „Credeai că scapi ? Ei, uite că nu poţi !“ În vreme ce primarul îşi îndeplinise sarcina, Tingirică şi ceilalţi, luaţi de jandarmi, îşi dăduseră aproape tot ce agonisiseră, după ce mâncaseră bătaie ca hoţii de cai. Pe Stan şi Băcanu, fiindcă nu i putuse prinde, le luaseră jandarmii tot, fără să mai întrebe dacă vor sau nu colectivizare. La poartă, au rămas Anica şi Băcănica cu mâi-nile împleticite de durere şi cu lacrimi pe obraji. Vremea ca Cioacă să intre în mormânt sosise. Boderică şi Boade au pus coşciugul pe loitrele carului. Crucea au aşezat-o lângă el. Popa şi gor-nistul au luat-o înaintea boilor. Lângă mort, bocea femeia lui Vărzaru. Din mers, în urma lor, se adu-naseră şi alţii. – Uite, aşa ne ducem unul câte unul, dacă nu ne îngroapă ăştia de vii ! La fântână, aproape de casa lui Ionică, părintele s-a oprit şi a citit din cartea sfântă. Cu aproape un ceas în urmă, Petrica a fost apu¬cată de chinurile facerii. Pântecul i se lăsase şi dure¬rile nu se mai opreau. Georgica, soacră-sa, şi încă două femei pricepute, o păzeau. „Doamne, miluieşte !“ – au auzit ele cântecul bisericesc al ţârcomnicului, care aproape că s a con¬topit cu ţipetele Petricăi. Abia a apucat mortul să treacă prin faţa casei şi femeia a gemut pentru ultima dată a uşurare. Pri-mele scânceli ale copilului au umplut casa. Seara, întors acasă după atâta spaimă, Stan nu a apucat să-şi vadă al doilea nepot. Vestea că-i luaseră boii şi vaca, plugul, rariţa şi toate celelalte, l au trân¬tit din picioare ca pe un copac retezat. Băcanu, mai tare din fire, a venit a doua zi să l vadă. – Anico, ce face Stan ? – Ce să facă… ?! Tremură şi lozeşte. – Doamne, ce mai necaz dădu peste el ! – l a căit omul, amărât. Târziu, după două săptămâni, timp cât nu băgase mai nimic în gură, Stan s-a mai liniştit. – Mă, fi-ţi-ar să-ţi fie ! – l-a strigat din curte Băcanu. Ia scoală-te ! Uite ce : mori sau te face Tro¬păneaţă şef de atelaj ?! Ăsta e preşedinte la colectiv ! Îţi dă boii, carul şi plugul înapoi. Ai cu ce munci ! Cumva, o scoatem noi la lumină ! O pereche de boi au mugit în dreptul casei. Stan i-a auzit şi i-a recunoscut. Erau ai lui. Îi adusese Băcanu. S-a răsucit în pat, apoi s-a ridicat. Cu greu, a ajuns în prispă. a ridicat ochii spre înălţimi, deasupra dealurilor. Cerul era trist şi câmpul mohorât „Cumva, o scot eu la lumină !“ – s-a încurajat şi el.” Nicolae Balasa * * *
